În sfârșit!
Povestea unei traduceri care a început cu mulți ani înainte de manuscris
Știu, știu... vorbesc despre cartea asta de mai bine de un an și jumătate. Dar vorbitul despre ea a avut și partea lui bună: între timp, cred că am reușit să stârnesc puțină curiozitate.
Povestea ei a început pentru mine la Londra, la recepția care a urmat lansării The Revised Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, ediția revizuită coordonată de Mark Solms. Eram cu un pahar de vin în mână, printre oamenii care continuau discuțiile de după eveniment, când Stephen Grosz m-a văzut.
M-a îmbrățișat zâmbind.
N-am putut să-i răspund fără să-mi treacă prin minte prima noastră întâlnire.
În 2013, Editura Trei mi-a încredințat traducerea volumului The Examined Life, publicat în România cu titlul Sensurile ascunse ale vieții. Privind în urmă, îmi dau seama cât de important a fost acel moment. A însemnat întâlnirea dintre două pasiuni care mă însoțesc și astăzi – psihanaliza și literatura – și începutul unei colaborări pe care nu mi-aș fi imaginat-o.
The Examined Life avea să fie tradusă în zeci de limbi, să fie inclusă pe lista lungă a Guardian First Book Award și să îl facă pe Stephen Grosz cunoscut unui public cu mult dincolo de lumea psihanalizei.
La puțin timp după apariția cărții, Stephen m-a invitat în casa lui din Londra, acolo unde își are și cabinetul. Îmi amintesc emoția cu care am intrat pentru prima dată în acel spațiu și surpriza de a descoperi că fotografia de pe coperta ediției originale fusese făcută chiar acolo.
Am avut lacrimi în ochi și am vorbit în engleză printre sughițuri de emoție. Îl văd și acum așezat la biroul lui, scriind cu o caligrafie impecabilă dedicația de pe exemplarul meu. Cred că este cea mai frumoasă dedicație pe care am primit-o vreodată.
Îmi amintesc la fel de bine felul în care m-a primit. Conversația a început firesc, ca și cum ne cunoșteam de multă vreme. M-am simțit, pur și simplu, acasă. Când am plecat, aveam sentimentul curios că îl cunoscusem pe omul pe care îl citisem.
Anii au trecut, iar în toamna lui 2024 ne-am reîntâlnit la Londra, la un alt eveniment psihanalitic pe care Stephen îl prezida din partea Societății Britanice de Psihanaliză.
M-a îmbrățișat, m-a privit zâmbind și m-a întrebat:
“So, are you going to translate my new book?”
Am spus „Da”. Încet, aproape în șoaptă. Dar înăuntrul meu răspunsul a continuat să răsune încă mult timp.
Am primit manuscrisul de la Editura Trei și m-am apucat de lucru cu o râvnă pe care o recunosc deja la fiecare carte care mă entuziasmează. În două săptămâni aveam traducerea în limba română.
A urmat apoi o altă bucurie: alegerea titlului ediției românești. Am avut onoarea de a-l discuta împreună cu profesorul Vasile Dem. Zamfirescu. Dintre toate bucuriile pe care mi le-a adus traducerea acestei cărți, conversația aceea despre titlu ocupă un loc aparte. Așa s-a născut Alchimia iubirii.
Îmi făcusem și un plan. În septembrie urma să merg la Londra, la lansarea oficială a cărții de la The Conduit, și îmi imaginam cât de frumos ar fi fost să-i pot dărui ediția românească chiar atunci.
Am făcut ceea ce fac de obicei când mă entuziasmez de un proiect: am încercat să negociez cu timpul.
Timpul n-a acceptat. Entuziasmul meu avea alte măsuri decât calendarul unei edituri.
Poate că, până la urmă, cărțile bune, asemenea iubirii, nu pot fi grăbite.
Astăzi mă bucur că pot spune, în sfârșit, că Alchimia iubirii. Cum facem și desfacem legăturile de iubire a ajuns și la cititorii din România.
Dacă ați citit Sensurile ascunse ale vieții, cred că veți regăsi în această nouă carte aceeași privire atentă asupra lumii interioare, aceeași finețe clinică și aceeași eleganță cu care Stephen Grosz transformă experiențele din cabinet în povești despre noi toți.
Iar dacă nu l-ați citit încă, sper ca Alchimia iubirii să fie începutul întâlnirii voastre cu Stephen Grosz. Pentru mine, este un autor care m-a însoțit, într-un fel sau altul, de-a lungul anilor.
Un fragment despre timp. Și despre o posibilă definiție a fericirii.
Iubire și fericire
„Cu toții avem o miză în aceste obiceiuri ale minții. Obișnuința, după cum observa Proust, este «acea a doua natură care ne împiedică să o cunoaștem pe prima». Micile noastre comportamente repetitive ne pot da senzația că suntem stăpânii timpului, iluzia că noi îl controlăm și nu suntem purtați de el – protejându-ne de experiența trecerii lui, cu sentimentele ei de schimbare și pierdere.
Am ridicat privirea și am văzut că rămăsesem în urmă. Familia mea era deja sus pe potecă și aproape ajunsese la fermă. Era ciudat să-i privesc așa, de la distanță – împreună, dar fără mine; soția mea în față, asigurându-se că nimeni nu cade, fiul meu încercând să meargă pe marginea potecii, iar fiica mea fără să greșească vreun pas.
Apoi m-a năpădit un gând: Așa va fi. Ei vor merge mai departe fără tine; va trebui să-i lași să meargă înainte. Tu vei fi bine – și ei, la fel.
În cabinet sunt concentrat pe detalii, pe aspectele unice din viața fiecărui pacient. Dar acolo, pe munte, unde timpul se amplifică, am simțit o umbră de tristețe. Apoi a venit un alt sentiment: desfătarea de a dori ceea ce ai – o definiție a fericirii.